Alegerile pentru ocuparea postului atât de râvnit de şef al statului s-au încheiat, iar un procent destul de semnificativ de alegători poate răsufla uşurat că s-a votat candidatul care a „făcut” ce a promis sau care „va face” ce a spus oamenilor. În acelaşi timp, unii au spus că au ales „răul cel mai mic”, care, în procente, poate fi canditatul care a obţinut 65% sau cel care a luat doar 35%. Şi unii şi alţii s-au gândit că răul cel mai mic trebuie să fie preşedinte, iar răul cel mai mare trebuie învins. Aşadar, campania a fost presărată de multe rele ce s-au propagat cu mult succes în popor. Dezbaterea atât de insistent cerută de Viorica Dăncilă s-a mutat în popor, astfel că oamenii de la cel mai mic până la cel mai în vârstă au început să discute politică. Ar fi interesant să ne uităm pe tabloul mijloacelor de informare şi să facem o constatare şi apoi un calcul. În primul rând să constatăm câte posturi de televiziune şi de radio, câte site-uri şi câte publicaţii v-au lăsat impresia că sunt obiective. Apoi să număraţi câte instituţii media au sprijinit făţiş fiecare candidat în parte.
Mă întorc la cuvântul „rău” de care am amintit mai sus. Răul a fost principala armă folosită în campania ce tocmai s-a încheiat. Confruntarea dintre cei doi candidaţi a fost mimată doar pentru simplu fapt că arma răului a fost mai puternică decât o dezbatere firească. Iohannis a fost una din cele mai pesimiste apariţii rigide şi înfiorătoare în cei cinci ani de mandat, jucând foarte bine rolul personajului negativ care are puterea să salveze poporul şi să facă ordine în domeniile cheie. Viorica Dăncilă a fost pregătită să intre în ring pentru a-l mustra pe Iohannis pentru binele pe care ar fi putut să-l facă şi nu l-a făcut. Electoratul nu a ţinut cont de laşitatea lui Iohannis, pentru că imaginea fostului premier era etichetată din vremea când primea discursurile redactate cu greşeli de exprimare. Deci fostul premier, în timpul căruia România a deţinut preşedinţia la Consiliul Uniunii Europene, oricâte lucruri bune ar fi realizat, nu ar fi fost suficiente pentru a i se şterge etichetele celei mai mari majorităţi a presei, propagate în popor. Poate fiecare dintre noi să-şi pună întrebarea: Este cu adevărat Viorica Dăncilă un om rău? Dar Iohannis?
În cele ce urmează, vă propun spre lectură câteva fragmente din cartea „Psihologia minciunii – speranţa de a vindeca răul uman”, de Scott Peck, care face referire la răul uman care bântuie, din punctul meu de vedere, „România normală” pe care ne-a promis-o Iohannis prin distrugerea PSD-ului.
„Răul a fost definit dintotdeuna cel mai simplu ca fiind utilizarea puterii politice pentru a-i distruce pe ceilalţi în scopul apărării sau al păstrării integrităţii sinelui bolnav al cuiva. Minciuna este atât o cauză, cât şi o manifestare a răului. Într-o anumită măsură, pe cei răi îi cunoaştem prin minciunile lor. Mulţi teologi au spus că răul este consecinţa inevitabilă a voinţei libere, preţul pe care trebuie să-l plătim pentru puterea umană singulară de a alege. Deoarece avem puterea de a alege, suntem liberi să facem o alegere înţeleaptă sau prostească, bună sau rea, să alegem răul sau binele. Deoarece avem această libertate enormă – aproape incredibilă -, nu e de mirare că abuzăm atât de des de ea, iar comportamentul uman pare atât de frecvent anormal în comparaţie cu al animalelor „inferioare”. În visurile mele, copiii vor fi învăţaţi că lenea şi narcisismul stau la rădăcina întregului rău uman şi vor afla de ce se întâmplă astfel. Ei vor învăţa că fiecare individ este de o imporatnţă sacră. Vor ajunge să afle faptul că tendinţa naturală a fiecărui individ din grup este de a încredinţa propria judecată etică liderului şi că trebuie să ne opunem acestei tendinţe. În cele din urmă, ei vor înţelege că responsabilitatea fiecărui individ este de a se examina continuu pe sine în privinţa lenei şi a narcisismului şi de a se purifica pe el însuşi. Vor face acest lucru ştiind că o astfel de purificare personală este necesară nu doar pentru salvarea propriilor suflete, ci şi pentru salvarea lumii în care trăiesc”.
În cele ce urmează, am extras din aceeaşi carte câteva idei dintr-un capitol care face referire la intervenţia „Americii” asupra unui cătun din Vietnam din 16 martie 1968.
De exemplu, un preşedinte nu doreşte ca oamenii să ştie şi să înţeleagă în întregime ceea ce face în numele lor. El ştie că ceea ce face poate fi inacceptabil pentru oameni. Înşelarea electoratului nu numai că este rea în sine dar reprezintă dovada faptului că un preşedinte este conştient de răul acţiunilor sale, astfel că se va simţi obligat să le muşamalizeze. Este o greşeală şi un raţionament potenţial rău din partea noastră să aruncăm toată vina pe administraţia unui preşedinte în cazul în care acesta îşi dezamăgeşte electoratul. Trebuie să ne întrebăm de ce înşelăciunea unui preşedinte s-a bucurat de succes. Nu toată lumea se lasă înşelată. De foarte multe ori o mică minoritate îşi dă seama că suntem traşi pe sfoară. Ne putem întreba de ce oare cei mai mulţi nu se mânie şi nu devin suspicioşi? Aceasta deoarece ne confruntăm cu prea umana lene şi cu narcisismul. Cu toţii avem vieţile noastre. Cei mai mulţi membri ai unui grup sunt mulţumiţi atunci când conducerea este exercitată doar de câţiva, noi ca cetăţeni, suntem mulţumiţi să lăsăm guvernul să-şi facă treaba. Trăim cu siguranţa că guvernul trebuie să ştie ce face, în fond sunt reprezentanţii poporului. Lăsându-ne înşelaţi şi cu multă uşurinţă, ca popor, participăm la răul pe care îl poate provoca un conducător. Răul – anii de minciună şi de manipulare – poate fi direct responsabil de întreaga atmosferă de minciună, de manipulare şi de rău.