Comentariile şi opiniile contrare din ultima perioadă au reuşit să-i separe pe români în cel puţin două tabere. Unii sunt pro, alţii sunt contra unui partid. Unii amintesc de anumite fapte sau măsuri luate de un anumit partid, alţii arată cu degetul spre adversar. Toate aceste divergenţe au apărut nu pentru că oamenii o duc rău, ci pentru că în general o duc bine. Este doar o părere şi nu ţin neapărat să fiţi de acord cu ea. Problema mea este că am constatat că atunci când două sau mai multe persoane încearcă să abordeze un subiect legat de starea actuală din ţara noastră se ajunge foarte uşor la urcarea tonului, la jigniri, la certuri şi chiar la ruperea prieteniilor. Am senzaţia că a devenit un fenomen punerea la punct a celuilalt. Doar unul are dreptate, iar celălalt trebuie să tacă pentru că a văzut şi a auzit că unele lucruri s-au petrecut într-un anume fel. Câţi dintre noi se gândesc la rădăcina nemulţumirilor noastre şi la cei ce le promovează. Nu cumva se merge după principiul „divide et impera” (dezbină şi stăpâneşte) şi se doreşte ca unii să fim împotriva altora? Consider că tehnologia, în special telefonul mobil, dar şi televizorul, ne-a acaparat viaţa de zi cu zi. Prin intermediul acestor mijloace suntem ţinuţi în priză cu tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Suntem spectatorii unui film ce se petrece în fiecare zi lângă noi. Şi avem impresia că rolul nostru este foarte important. De fapt am senzaţia că ni se şi induce ideea că noi putem face schimbarea în tot ceea ce se învârte în jurul nostru. Fie că este vorba de o petiţie online, fie că este vorba de un reportaj despre defrişările ilegale sau fie că este vorba de un apel umanitar la care putem oferi un sprijin. Desigur există multe situaţii când împreună oamenii au reuşit să facă lucruri bune.
Marele Dicţionar al Bolilor şi Afecţiunilor defineşte răutatea ca o dorinţă maladivă de ură exprimată prin obiectivul de a face rău, prin cuvinte sau acţiuni. Omul rău vrea să-şi dovedească că este corect şi că are dreptate. Răutatea poate proveni din răni emoţionale grave, din frustrări. Doresc să mă răzbun crezând că astfel obţin un sentiment de uşurare.
În ceea ce priveşte remediul, autorul ne îndeamnă să acceptăm că suferinţa ne aparţine, iar în loc de răzbunare avem posibilitatea să ne ascultăm emoţiile şi să le înţelegem sursa.
În aceeaşi carte, legat de dreptate, ni se spun următoarele: Dacă manifest tot timpul o atitudine care transmite mesajul „eu am dreptate” este cazul să mă întreb: de ce sunt închis faţă de opiniile celorlalţi? De ce anume vreau să mă protejez? Trebuie să conştientizez faptul că cei din jurul meu pot rămâne calmi faţă de mine, pot să păstreze distanţa, să fie atenţi să nu mă izbească şi chiar să creadă că SUNT BOLNAV. Se spune că vârsta la care vrem să avem tot timpul dreptate este la 7 ani. Este posibil ca o parte din mine să fi rămas copil?
Remediul: Acceptând să-i ascult pe ceilalţi, oferindu-mi şansa de a schimba părerile şi de a-i lăsa şi pe ceilalţi să îşi exprime propriile păreri, îmi amplific nivelul de iubire, de deschidere, de libertate prin respectul reciproc şi comunicare.
Cele scrise mai sus le văd zi de zi de ceva vreme încoace. Puţini se gândesc la pericolul în care se află şi pe care îl propagă conştient sau inconştient. Suntem invadaţi de boala urii, iar asta nu poate să ne facă bine. Priviţi cu atenţie şi analizaţi oamenii din jur! Nu ca să-i judecaţi, ci ca să nu cădeţi în plasa acestei boli.
Pentru că într-un articol anterior am amintit de psihiatrul americam Scott Peck, închei printr-o idee din cartea sa „Psihologia minciunii”: „Răul este real şi obiectiv, dar înţelegerea lui vine din credinţă, nu din ştiinţă”.