Casa de Cultură „Mihai Ursachi” a Municipiului Iași

Clubul Fotografilor Iași

Galeria de Artă “Labirint”

Expoziţie personală de fotografie

„La Bunica”

Andrei Baciu

Perioada expoziţională: luni, 30 iulie 2018 – vineri, 17 august 2018

Vernisaj: marţi, 31 iulie 2018, ora 18:30, Sala „Diotima” a Casei de Cultură „Mihai Ursachi”

Nu cred că oamenii mănâncă icre negre pentru că le place, ci pentru simplul motiv că sunt icre negre. Şi chiar nu e adevărat că între Frumos, Adevăr şi Bine se află nişte prăpastii adânci. Din contră! Mă rog, oricum, nu ştiu, uneori îţi vine să ţii pentru tine toate cuvintele temându-te ca nu cumva indiscreţia pe care le-o imprimi pe cât de uman, pe atât de nevolnic să nu tulbure cu stridenţa ei liniştea aşternută domol împrejur. Însă da, aşa este, există locuri pe care Dumnezeu le-a lăsat pe pământ în speranţa că, în veacul atoatenegator, ne-om întâlni cu noi înşine.

Un astfel de loc este cel căruia, de când mă ştiu, îi zic „la Bunica”. Aici a locuit nu mamaie, aşa cum ar părea, ci de fapt străbunica mea, căreia însă eu îi ziceam aşa, „Bunica”. E vorba de o casă veche ţărănească zidită fix în AD 1900, alcătuită din două camere, un mic hol şi un cerdac. În faţa ei, o curte cu o iarbă numai bună să te întinzi pe ea şi să te uiţi la cer, la nori ori la stele – alegerea ta. Pe astea poţi, eventual, chiar să le şi priveşti, ceea ce, mie unul, uneori îmi mai şi iese. Bine, din nou, doar dacă vrei, categoric. În dreapta cum intri pe poartă dai de o mică bucătărie cu două gemuleţe, de pe a cărei uşă albastră de lemn vopseaua a început să se scorojească.

Dar adevăratul spectacol începe în cele câteva încăperi, pe care Maia (citeşte: „mamaia”) le-a păstrat intacte de la moartea mamei sale, adică de mai bine de cincisprezece ani. Ai senzaţia că Bunica tocmai a ieşit niţel să schimbe o vorbă prin vecini şi că ele, încăperile, pline de lucruri vechi, pline de lumină, continuă să respire odată cu jocul umbrelor în fereastră şi cu plutitul agale al unor fire de praf rătăcite prin zonă. Aceasta este treaba lor, a tuturor, îmi dau seama, a paharelor pentru sirop de vişine puse acum unul peste altul pe pervaz, a patului prin care fereastra îşi varsă roşu-rozaliu lumina sa lină, a vazei de lemn cu lumânare şi busuioc în ea, a hainelor din cuier sau a celor două taburete ce îşi întind somnoroase picioarele.

Dar, ştiţi, eu aici simt uneori nevoia să mă retrag din agitaţia asta uneori atât de sterilă a cotidianului, din clănţănitul ăsta parcă fără de suflet al lumii. Da, e adevărat, acesta este unul dintre locurile unde ţi se oferă şansa de a deveni, hmm, înţelept.

Afiș: Florin Aioanei

Mediatizare: Constantin Ciofu

http://clubulfotografiloriasi.ro/

https://www.facebook.com/clubulfotografiloriasi

www.andreibaciu.ro

https://andreibaciu.blogspot.com

Casa de Cultură „Mihai Ursachi” a Municipiului Iași

Clubul Fotografilor Iași

Galeria de Artă “La Gard”

Expoziţie personală de fotografie

„Viața și întâmplările din jurul podului de la Blejoi”

Andrei Baciu

Perioada expoziţională: luni, 30 iulie 2018 – vineri, 17 august 2018

Vernisaj: marţi, 31 iulie 2018, ora 18:30, Sala „Diotima” a Casei de Cultură „Mihai Ursachi”

Spune înțeleptul că, la o primă privire, anume aceea a cuiva încâlcit cu totul în mreaja feroce a aparențelor, a lumii de carne și de țărână, o piatră este doar o piatră. Apoi, pentru omul care începe să se trezească și să simtă că, dincolo de ceea ce văd ochii trupești, se află și Altceva, o piatră nu mai este o piatră. În fine, când cel ce înainte era doar un neinițiat ajunge să respire aerul dulce al rosturilor supravizibile ce ne cheamă, de fapt, pe toți, o piatră se transformă din nou într-o piatră – tocmai pentru că, din acest punct al vieții, a ajuns să-i înțeleagă adevărata sa menire.

E drept acum, un pod nu este o piatră și, în ceea ce îl privește pe subsemnatul, nu știe nici el foarte exact dacă și cât de departe se va fi aflând pe vreo cale a devenirii. Numai că, până la urmă, picioarele, măcar, ale podului de cale ferată din Blejoi, pe care astăzi rar se mai târâie vreun tren rătăcit, sunt tot din piatră. Și, în al doilea rând, deși trec pe lângă el, pe podul paralel, de mașini, de o viață, abia de curând am început să îmi dau seama că, ați ghicit, acesta și împrejurimile sale nu sunt doar ceea ce par din viteză.

Într-adevăr, dacă, fără vreun obiectiv precis, te plimbi pe el încoace și-ncolo ori dacă te învârți în jurul lui, pe un mal sau celălalt al Teleajănului, ori chiar sub el, profitând eventual și de șoseaua care coboară dinspre drumul principal și merge puțin paralel cu râul, riști, statistic vorbind, să fii complet dezamăgit. Ba parcă te indispune și ți se lipește de cerul gurii seceta perioadelor în care nu se întâmplă nimic semnificativ, a perioadelor, cum ar veni, de lung repaus într-ale profanului.

Dar, la răstimpuri și din senin parcă, puseuri de timp fermecat inundă totul cu a lor lumină străluminie. Oameni și biciclete, păsări, câini și cai – bașca peștii din apă –, copii la joacă sau mergând la școală, adulți îndreptându-se spre serviciu pe lângă cantonul părăsit, pescari, bătrâni cu sarcini sau făcându-și de lucru, câte unul, câte doi, câte câți vrei, unii având chef de vorbă, alții nu, rar deranjați de fotograful care le dă târcoale, aceștia toți devin subit actori într-o piesă tainică în care nici măcar nu știu că joacă, însă o piesă nu mai puțin reală, pe care autorul acestor rânduri nu poate decât a se strădui să o consemneze cu ajutorul aparatului de la gât.

Căci, da, cel din urmă s-a declanșat numai atunci când a simțit acele clipe ce urcă, dinspre părelnic, înspre esență, din material, în supravizibil, de la denotativ, la metaforă. Și, cum cele de sus încep de fapt imediat de pe pământ, înseamnă că orice metaforă este, ori poate fi, o scară. Iar o scară, știm cu toții, este așa, ca un pod ridicat în picioare. Așa, un pod care tocmai a înviat dintre cei morți.

Afiș: Florin Aioanei

Mediatizare: Constantin Ciofu

http://clubulfotografiloriasi.ro/

https://www.facebook.com/clubulfotografiloriasi

www.andreibaciu.ro

https://andreibaciu.blogspot.com